Prefata (ce scria cineva despre mine)
Posted on April 10, 2008 - Filed Under Uncategorized
(7 votes, average: 4.57 out of 5)
Loading …
Pe firul de paianjen al memoriei paginile urmatoare va vor duce cu pasi lenti in acel loc din interiorul fiecaruia unde totul devine nimic si nimicul devine tot,acel loc unde intelegem cu totii ca ne nastem de milioane de ani pe o planeta minuscula care se indreapta vertiginos si inevitabil catre distrugere, ne construim vise si idealuri pe un pamant al durerii si in timp ce noi asteptam sa traim, viata insasi trece, iar timpul care nu este decat trecere, dispersie si uzura alearga mereu inaintea noastra, ocean intunecat in care se ineaca toate schimbarile.
Nu stiu daca paginile astea sunt o carte, sunt insa cu siguranta un refuz si o acceptare,strigatul dureros al luptatorului si resemnarea tacuta a invinsului, a omului care isi stie conditia de simpla creatura aruncata in lume. Dincolo de tot ceea ce s-ar putea spune, cartea asta, poate departe de perfectiune, nu este altceva decat o ouvertura spre etenitate, este dovada ca in luciditate eul interior al tututror in general, si poate al atatora de putini in particular este pus în fata constiintei, jucând pentru o clipa rolul Judecatorului Suprem.
Întrebarile curg, raspunsurile nu întârzie sa apara … pâna când omul isi pune întrebarea decisiva: care este temeiul si sensul vietii? Constiinta ezita insa sa raspunda; stie sau nu stie ea adevarul? Asa pare sa fi inceput si cartea asta, “o aventura” în cautarea sensului care sa ofere intelegere si implicit acceptare…
Daca asteptati insa raspunsuri sunt prea putine cele pe care le veti gasi aici, caci paginile astea sunt un dialog al fiintei cu nefiinta, al omului cu ne-omul, iar acest dialog este un schimb de idei în gol, subtil si anevoios, care este insusi începutul acelei “nelinisti existentiale”. In ficare cuvant si in fiecare fraza se simte desertaciunea lumii, adica inutilitatea si lipsa-i de temei, iar ceea ce se mi s-a relevat(cel putin mie) ca esential este vidul. Nu suntem decat oameni, oglinzi asezate una în fata celeilalte si reflectându-si reciproc aceeasi imagine nula, iar in aceste conditii nu e de mirare ca ne pierdem uneori pamântul de sub picioare si gândirea ni se prabuseste.
Fascinati de lumea înconjuratoare, continuam insa acelasi “mers de melc”, mereu inainte, cu ochii orientati insa mereu in interior, orbi la tot ceea ce nu ne afecteza si indiferenti uneori la ceea ce ne afecteaza. Dincolo de cuvinte si fraze asezate frumos ceea ce simti de cum incepi sa citesti, este mirosul tristetii, caci da! si tristetea ca si fericirea are un miros al ei, un miros in care simti inca lupta dintre “vreau” si “trebuie”, un miros ce-ti ramane intiparit undeva, in strafundul constiintei sau mai degraba in vreun cotlon obscur al sufletului, pentru ca niciunul din randurile astea nu se adreseaza constiintei sau rationalului, ci senzatiei si instinctualului, iar marea reusita a cartii acesteia e ca nu te obliga in fapt la nimic, este pur si simplu o “poveste” despre victorii si esecuri, despre iubire si suferinta, despre egoism, sacrificii si compromisuri;
Dovada ca nu poate exista libertate fara sclavie si ca gestul folosirii unei alte persoane pentru a ne ascunde pe noi se va razbuna mereu printr-o dependenta numita uneori (paradoxal!) iubire. Este cartea unui om care a incercat sa inteleaga ploaia si jocul nevinovat al unei pungi pentru ca a realizat, in mod inconstient poate, ca nu se poate intelege pe sine, si sunt fraze care par sa iasa sangerad din insesi inima celui ce le-a scris fara a se goli nici o clipa de sensul si continutul lor.
Se spune ca orice carte are un mesaj, si daca nu reusesc altceva paginile astea te invata macar sa taci…sa taci si sa asculti povestea stropilor de ploaie, sa asculti tacerea lumii si a propriului suflet, te invata sa astepti oricat dar sa nu astepti orice si cel mai important e ca raman totusi o pledoarie pentru viata si nu pentru moarte, insa pentru viata traita la un nivel paroxistic, o viata, daca nu inteleasa, macar acceptata fara subterfugii…
O singura intrebare ramane insa sa bantuie la sfarsitul lecturii, o intrebare ce parca o vad cochetand in spatele fiecaruia din cuvintele astea…in final cine sunt mai frumosi
amenii sau ploaia??!!Raspunsul, oricat de usor, ar fi superfluu, pentru ca cea care ramane e totusi intrebarea …:”oamenii sau ploaia?”
Tocmai ati citit randurile, unei amice, dupa ce a acceptat sa realize prefata “cartii” Zambete si lacrimi, ale carei fragmente le veti gasi si pe blog.
Iti multumesc draga prietene pentru gandurile frumoase adresate!!!
Comments
3 Responses to “Prefata (ce scria cineva despre mine)”
Leave a Reply
Placerea a fost de partea mea..Iar raspunsul e ploaia, ea va fi mereu infinit mai frumoasa decat orice om…
ma bucur ca a fost placerea ta, insa depinde ce fel de ploaie, sau la care dintre ele te-ai referit? dar eu zic ca nu se poate compara o ploaie mocaneasca de toamna cu o persoana pe care o iubesti, dar cred ca tu ai vb la modul general.
Well, sper ca acest comment o sa fie bine venit, indiferent unde l-am lasat… sau ce am scris. Ideea era ca vroiam sa iti spun ca iti doresc sa ai parte de tot ceea ce ii mai frumos de la viata, multa iubire, intelegere si de cati mai multi oameni care te iubesc in jurul tau… la multi ani!